Scurt istoric

Localitatea Copalnic-Mănăştur împreună cu alte 11 sate formează una dintre cele mai mari comune ale judeţului Maramureş. Aici se găsesc sediile instituţiilor de stat care veghează la bunul mers al lucrurilor în comunitate, la menținerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, la educarea şi instruirea tinerei generaţii.

Şcoala Gimnazială ,,Augustin Buzura" dispune de o clădire situată în centrul civic al localităţii unde deprind tainele învăţăturii elevii care au frecventat cursurile claselor primare în localitate, dar şi elevi provenind din şcolile primare din comună. Datorită calităţii ridicate a actului instructiv-educativ din această şcoală, printre elevii noştri se află un număr destul de mare de şcolari din comune învecinate.

Elevi remarcabili s-au perindat pe băncile şcolii, ei fac cinste instituţiei care le-a insuflat dragostea de învăţătură, credinţa că omul sfinţeşte locul, convingerea că numai prin muncă cinstită poţi răzbi în viaţă. Aşteptăm şi de la cei aflaţi acum în grija cadrelor didactice să ducă mai departe renumele şcolii noastre. De la ei aşteptăm să contribuie la păstrarea prestanţei instituţiei şcolare care le-a deschis drumul spre învăţătură.

AUGUSTIN BUZURA

BIOGRAFIE

 Este unul dintre cei mai importanţi scriitori postbelici, publicist şi membru al Academiei Române.

S-a născut în 22 septembrie 1938, în localitatea Berinţa, comuna Copalnic Mănăştur, Maramureş.

În 1945 devine elev al şcolii generale din satul Berinţa, unde urmează clasele primare, iar clasele gimnaziale le urmează la Şcoala generală din Copalnic Mănăştur, judeţul Maramureş.

Între anii 1951-1955 urmează cursurile Liceului "Gheorghe Şincai" din Baia Mare.

În perioada 1958-1964 urmează cursurile Facultăţii de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie, dar nu profesează medicina. În paralel cu facultatea, participă la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Filologie din Cluj, la cursurile de filozofie cu D.D.Roşca şi la cele de istoria artelor ale Institutului de Arte Plastice.

În studenţie, cochetează cu scrisul şi scrie nuvela "Pâmânt", care este apreciată de Mircea Zaciu care îl încurajează continue.

Debutează în 1963 cu cartea de povestiri Capul Bunei Speranţe, iar în 1966 publică volumul de nuvele De ce zboară vulturul?

Începând din 1965 a fost secretar general de redacţie, iar din 1990, redactor-şef al revistei clujene "Tribuna".

Ca romancier, s-a dovedit în scurt timp cel mai eficient oponent al regimului comunist totalitar, fapt care a şi atras asupră-i o intensă vigilenţă din partea cenzurii. S-a bucurat încă de la început nu doar de preţuirea, ci şi de solidaritatea unui public fidel, devenind un scriitor extrem de popular.

Toate romanele sale: Absenţii (1970), Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Refugii (1984), Drumul cenuşii (1988), Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), Raport asupra singurătăţii (2009) au cunoscut tiraje uriaşe şi nenumărate reeditări, în ţară şi în străinătate. Au fost traduse în engleză, franceză, germană, rusă, chineză, suedeză, maghiară, poloneză, spaniolă, slovenă.

Este "autorul unor romane care au rezistat timpului prin înălţimea personajelor şi consistenţa epică, printr-o solidă construcţie a lumii imaginative cu aderenţe puternice în realitatea dură socială, istorică, umană". Autorul a fost distins de mai multe ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (în 1970, 1974, 1980), iar în 1977, cu Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române.

Romancierul s-a exersat şi în alte genuri literare.

A scris eseuri - Bloc notes (1981), memorii şi interviuri - Tentaţia risipirii (2003), volum augmentat şi reeditat în 2009 sub titlul A trăi, a scrie şi un volum de convorbiri, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ştefănescu (2004).

A scris, de asemenea, scenarii de film - Orgolii (după romanul său cu acelaşi nume), Pădureanca (după celebra nuvelă a lui Ioan Slavici), Undeva în est (după romanul său, Feţele tăcerii).

În 1987 a fost, împreună cu mari personalităţi europene, precum Gunther Grass, Vaclav Havel, Edgar Morin, membru fondator al Fundaţiei Culturale Europene "Gulliver" din Amsterdam.

În 1990 a fondat la Bucureşti o instituţie publică de cultură - prestigioasa Fundaţia Culturală Română al cărei preşedinte a fost până în 2003, când pe structura acesteia, amplificată, a construit şi lansat Institutul Cultural Român.

A fost preşedintele acestui Institut până în 2005, când a fost destituit cu brutalitate de preşedintele României Traian Băsescu. Din poziţia sa de demnitate, a reprezentat, a promovat şi a afirmat cu succes cultura română în întreaga lume.

Din 1992 devine membru plin al Academiei Române.

A fost decorat cu Ordinul naţional "pentru Merit" în grad de Mare Cruce (2000), cu Ordinul brazilian "Rio Branco" în grad de comandor, cu Ordinul mexican "Vulturul aztec" şi cu multe alte premii, diplome şi medalii naţionale şi internaţionale.

A fost preşedinte al Filialei Române a Asociaţiei de Cultură şi Ştiinţă Europeană cu sediul la Roma, şi membru în comitetul director al Centrului Euro-Atlantic.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu (1997), al Universităţii de Vest "Vasile Goldiş"din Satu Mare, al Universităţii de Nord din Baia Mare (2010), al Universităţii de Farmacie şi Medicină din Cluj-Napoca, membru de onoare al Academiei Româno-Americane (2000), membru al Academiei Braziliene de Litere (2001), membru al Academiei Latinităţii (2001), membru corespondent al Sudosteuropa Gesellschaft, Germania (2001).

A fost pasionat publicist, fondator, sub egida Fundaţiei Culturale Române, al mai multor publicaţii de notorietate, dintre care unele continuă să apară şi astăzi.

În 2005 a relansat "Cultura", revistă săptămânală socio-culturală. Producţia sa de la "Cultura" a făcut, în 2012, obiectul a două volume de articole: Canonul Periferiei şi Nici vii, nici morţi.

Editorialele pe care le-a scris cu regularitate n-au făcut decât să-l reconfirme, ca pe una dintre cele mai înalte conştiinţe artistice şi civice ale acestei vremi.

S-a stins din viaţă la 10 iulie 2017.

A lăsat o valoroasă moştenire culturală şi instituţională care se cuvine perpetuată potrivit marilor sale merite. 

AUGUSTIN BUZURA

arta de a birui

Luna aceasta s-au împlinit cinci ani de când şcoala noastră poartă numele marelui academician "s-a întors acolo de unde nu a plecat nicioadată, deşi viaţa l-a dus prin toată lumea" (Anamaria Maior-Buzura).

Născut la Berința, Copalnic-Mănăștur, în 22 septembrie 1938 – Augustin Buzura a trăit la Cluj și la București și s-a stins din viață în 10 iulie 2017, la București. A fost membru al Academiei Române, un important romancier și eseist român contemporan, autor al unor romane de succes, al unor eseuri și scenarii cinematografice. AUGUSTIN BUZURA a fost o conștiință a vremii traversate și reflectate în opera sa, cu avatarurile ei, cu erorile, abisurile și piscurile ei. Din 1992 a fost membru titular al Academiei Române.

Întreagă opera lui Augustin Buzura, indiferent de gen, reflectă realist, necruțător și cu elemente de un umor negru, realitatea pe care a traversat-o prozatorul - realitatea românească a anilor 50 până în 2017 la stingerea sa. Citeam cu aviditate și satisfacție proza sa analitică, încifrată, critică și presărată de elementele de umor întunecat, ce ne ajutau să traversăm mai ușor realitatea gri pe care prozatorul o privea analitic, chirurgical, fără concesii. Citindu-l pe Buzura ne verificam noi înșine percepția asupra realului. Privirea lui Augustin Buzura în realitatea nudă a mijlocului de secol XX, cu tipologiile umane care o declanșau și o predominau, abordarea epică a obsedantelor decenii din perspectivă subiectiv-analitică rămân reper în proza contemporană românească prin îndrăzneala de-a evoca veridic aspecte tabuizate ale vremii, țesătura socială a anilor 1950-2000, colectivizarea, rezistența din pădurile zonei Chioar-Codru, arestările nocturne, industrializarea, proletarizarea socială, activiștii și politrucii vremii, drama intelectualului, minerii și muncitorii, activiștii, țăranii etc.

Romanele lui Augustin Buzura rămân un reper pentru realitatea social-istorică a anilor 1950-2000, care i-a inspirat problematica socială, tipurile umane specifice unei vremi conflictuale, pline de încrâncenări și suferințe mai mult sau mai puțin tăinuite, camuflate în demagogia epocii. Dificultatea de-a spune adevărul despre procesele și fenomenele tipice obsedantelor decenii comuniste pretindea formule epice tot pe atât de încifrate, pe cât erau de dramatice temele abordate și destinele personajelor ostracizate sau ale celor intangibile incluse de realitatea socială și, ca urmare, și de romanele lui Buzura. De aici așa-zisa dificultate a prozei sale. Dar cât adevăr conținea o știam noi cei din vecinătatea realității care a inspirat unele romane, ca de pildă, "Fețele tăcerii". Cred că niciun prozator al epocii - excepție Marin Preda în "Cel mai iubit dintre pământeni" - nu a reușit să fie atât de critic, atât de intransigent și de ironic - ironie amară - cu realitatea obsedantelor decenii 1950-1989.

Opera literară:

 "Absenții", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1970

 "Fețele tăcerii" Editura Cartea Românească, București, 1974

 "Orgolii", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977 - carte distinsă cu Premiul Academiei Române

 "Vocile nopții", 1980, Editura Cartea Românească, București, 1980

 "Refugii" - 1984

 "Drumul cenușii" - 1988

 "Recviem pentru nebuni și bestii", Ed. Semne, București, 1999

 "Raport asupra singurătății" - 2009.

Augustin Buzura relevă în romanele sale prime, drama individului aflat în conflict cu sistemul comunist ce se instalase abuziv, fie acesta țăranul proprietar necolectivizat, muncitorul, activistul, (Fețele tăcerii), fie intelectualul din lumea academică (Orgolii, Refugii).

În celelalte romane unii protagoniști tentează să reconstituie evenimentele controversate din trecut - cooperativizarea forțată, fenomenul partizanilor și al rezistenței armate din munții României, arestările nocturne ale indivizilor aflați în contradicție cu regimul comunist, drama intelectualului inadaptat, revolta minerilor din Valea Jiului și represiunea care i-a urmat.

Buzura a aprofundat problematica socială și umană a "obsedantelor decenii" utilizând informații culese uneori chiar de la cei implicați în evenimente, de la țărani forțați să se colectivizeze, de la intelectualii inadaptați sistemului, de la mineri, de la muncitori din uzine, de la unii activiști, procedând ca un veritabil sociolog sau psihanalist. Din cauza spiritului său analitic, a umorului negru prin care își filtra protagoniștii, personajele de plan secund și temele specifice vremii, AUGUSTIN BUZURA a fost considerat unul dintre cei mai realiști și mai inconfortabili romancieri pentru perioada comunistă.